Înainte de electricitate, de radio și de televizor, serile de iarnă la sat erau lungi și întunecate. Munca la câmp se încheiase, recolta era strânsă, iar oamenii aveau, în sfârșit, timp pentru alte activități. În satele din Ardeal, ca în multe alte regiuni ale României, aceste seri se petreceau adesea la șezătoare: o întâlnire în casa unei gazde, unde femeile și fetele lucrau la tors, la cusut sau la țesut, iar timpul trecea cu povești, cântece și glume.
Șezătoarea era mult mai mult decât un atelier colectiv. Era școala în care fetele învățau meșteșugurile, scena pe care se transmiteau poveștile și cântecele, locul în care se legau prietenii și, nu de puține ori, începutul unor povești de dragoste. În rândurile de mai jos vedem cum se desfășura o șezătoare, ce se lucra, ce se povestea, ce se mânca și ce a rămas din această tradiție astăzi.
Ce era, de fapt, șezătoarea
Numele vine de la verbul „a ședea”, iar sensul este simplu: oamenii se adunau să stea împreună. Dar această ședere avea un scop practic. În gospodăria tradițională, aproape toate hainele, țesăturile pentru casă și sacii se făceau acasă, din cânepă, in și lână. Torsul și țesutul cereau sute de ore de muncă, iar lucrul în grup făcea această muncă mai ușoară și mai plăcută.
Pe lângă latura practică, șezătoarea avea un rol social esențial. Ea aduna oameni de vârste diferite, de la fetițele care abia învățau să țină fusul la bunicile care știau cele mai multe povești. Era, de asemenea, unul dintre puținele locuri în care tinerii se puteau întâlni sub privirea, mai mult sau mai puțin atentă, a celor mai în vârstă.
În unele sate existau șezători separate pentru femeile măritate și pentru fete, în altele ele erau mixte. Regulile difereau de la o zonă la alta, dar spiritul era același: munca făcută împreună, într-o atmosferă de voie bună. Bărbații aveau și ei serile lor de lucru în comun, când împleteau coșuri, reparau unelte sau ciopleau lemnul, dar șezătoarea a rămas în memoria satului mai ales ca o lume a femeilor.
Unde și când se țineau șezătorile
Casa gazdei
Șezătoarea avea loc, de obicei, în casa unei femei pricepute și ospitaliere, adesea o văduvă sau o gospodină cu o cameră mai mare. Participantele aduceau cu ele materialul de lucru și, uneori, lemne pentru foc sau gaz pentru lampă, astfel încât gazda să nu fie împovărată. În unele locuri, șezătoarea se muta de la o casă la alta, după un anumit rând.
Perioada din an
Sezonul șezătorilor începea, în general, toamna târziu, după încheierea muncilor agricole, și dura până la intrarea în Postul Mare. Lunile de iarnă, cu nopțile lor lungi, erau perioada cea mai potrivită. În anumite zile de sărbătoare sau în zilele considerate nepotrivite pentru lucru, după credințele locale, șezătoarea nu se ținea, iar aceste reguli erau respectate cu strictețe.
Ora și durata
Întâlnirea începea seara, după ce treburile din gospodărie erau terminate și animalele îngrijite, și putea dura până târziu în noapte. Pentru fete, întoarcerea acasă era adesea însoțită de flăcăii din sat, ceea ce dădea serii un farmec în plus.
Lucrul de mână, inima șezătorii
Activitatea principală era munca textilă, într-o succesiune de etape care începea cu materia primă și se încheia cu țesătura gata de folosit:
- torsul lânii, al cânepii sau al inului, cu furca și fusul, prin care fibrele erau transformate în fir;
- depănatul firului pe mosoare sau în gheme;
- țesutul la războiul de țesut, care se făcea de obicei acasă, dar putea fi pregătit în grup;
- cusutul și brodatul cămășilor, al iilor și al ștergarelor, cu motive transmise din mamă în fiică;
- împletitul ciorapilor și al altor obiecte din lână.
Prin aceste lucrări, fetele își pregăteau și zestrea: ștergare, fețe de masă, cămăși și covoare care aveau să le însoțească în noua casă după căsătorie. Motivele cusute nu erau alese la întâmplare. Fiecare zonă avea modelele și culorile ei, iar un ochi priceput putea recunoaște după o cămașă satul din care provenea purtătoarea. Unele motive aveau semnificații legate de natură, de credință sau de protecție, iar transmiterea lor de la o generație la alta făcea din șezătoare o adevărată arhivă vie a artei populare.
Calitatea lucrului de mână era un motiv de mândrie și de apreciere în comunitate, iar o fată harnică și pricepută era căutată de familiile cu feciori de însurat.
Povești, cântece și ghicitori
Dacă mâinile lucrau, gura nu stătea. Șezătoarea era locul în care se transmitea, de la o generație la alta, cultura orală a satului. Bunicile spuneau basme cu feți-frumoși și zmei, legende despre comori ascunse și despre locuri bântuite, întâmplări adevărate sau înflorite din trecutul satului.
Se cântau doine, balade și cântece de dragoste, iar tinerii făceau întreceri de ghicitori și de strigături. Unele cântece aveau legătură directă cu munca, ritmul lor însoțind mișcarea fusului sau a mâinilor. Multe dintre textele culese de folcloriști în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea au fost auzite tocmai în astfel de seri.
Șezătoarea era, astfel, o adevărată școală a limbii și a imaginației. Copiii care stăteau într-un colț și ascultau învățau, fără să-și dea seama, cuvinte, expresii și povești pe care aveau să le transmită, la rândul lor, mai departe.
Locul de întâlnire al tinerilor
Spre seară, flăcăii din sat își făceau apariția la șezătoare. Veneau în grup, cu glume și cu muzică, uneori cu un fluier sau cu o vioară. Prezența lor schimba atmosfera: lucrul încetinea, iar conversațiile deveneau mai animate.
Existau jocuri și obiceiuri specifice acestor întâlniri. Unul dintre cele mai cunoscute era furatul fusului: un flăcău lua pe furiș fusul unei fete, iar aceasta trebuia să și-l răscumpere, de obicei cu o vorbă bună, cu o invitație la joc sau cu un sărut, după obiceiul locului. Asemenea gesturi aparent nevinovate erau, de fapt, modalități discrete de a-și arăta interesul.
Mulți părinți urmăreau cu atenție aceste întâlniri, pentru că din ele se puteau naște căsătorii. Nu întâmplător, numeroase povești de dragoste ale bunicilor încep cu o seară de șezătoare. Iar întâlnirile nu se opreau la flirt: tinerii jucau uneori jocuri de cuvinte, își spuneau ghicitori sau improvizau mici scenete, spre amuzamentul celor mai în vârstă.
Bucatele de la șezătoare
O seară lungă de muncă și voie bună cerea și ceva de mâncare. Gazda și participantele pregăteau bucate simple, dar gustoase, făcute din ce se găsea în cămară: plăcinte cu brânză sau cu varză, mere coapte, dovleac copt, nuci, alune, floricele de porumb și, uneori, vin fiert sau țuică fiartă pentru cei mari.
Plăcintele erau, poate, cele mai așteptate. Aluatul se frământa din timp, iar fiecare gospodină avea secretele ei. Pentru cei care vor să le refacă acasă, articolul despre greșelile frecvente la prepararea aluatului de casă poate preveni câteva dezamăgiri.
Mâncarea nu era doar o răsplată pentru munca serii, ci și un prilej de schimb între gospodine. Fiecare aducea ceva din casa ei, iar rețetele circulau astfel de la o familie la alta. O plăcintă reușită sau un dovleac copt la punct erau lăudate, iar reputația unei gospodine se construia și din astfel de mici succese. Seara se încheia, adesea, cu un pahar de vin fiert, băut în jurul sobei, înainte ca oamenii să pornească spre casă prin zăpadă.
Șezătoarea astăzi
Odată cu schimbările din viața satului, cu hainele cumpărate din magazin și cu apariția electricității și a televizorului, șezătorile tradiționale s-au rărit. În multe locuri, ele au dispărut aproape complet în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Plecarea tinerilor spre orașe și schimbarea ritmului de viață au făcut ca serile lungi petrecute împreună să devină o amintire, păstrată mai ales în povestirile celor vârstnici.
Ideea șezătorii nu a dispărut însă. Căminele culturale, muzeele etnografice și asociațiile locale organizează șezători demonstrative, ateliere de cusut ii, de țesut sau de încondeiat ouă. Grupuri de femei, de la sat și de la oraș, se întâlnesc pentru a broda împreună, păstrând atât meșteșugul, cât și plăcerea de a lucra laolaltă. Unele dintre aceste activități au loc în orașe mici, cu tradiții vii, asemenea celor descrise în articolul despre orășelele mici din Ardeal.
Dacă vrei să trăiești o asemenea experiență, caută evenimentele organizate de muzeele etnografice sau de centrele de cultură tradițională din zona pe care o vizitezi. Vei găsi oameni dispuși să îți arate cum se ține fusul sau cum se face o cusătură, și, mai ales, povești care merită ascultate. Chiar și o singură seară petrecută astfel îți poate schimba felul în care privești o ie sau un ștergar vechi.
Șezătoarea a fost, timp de generații, o școală a meșteșugului, a limbii și a vieții în comunitate. Ea ne amintește că munca făcută împreună poate fi și o bucurie, că poveștile au nevoie de ascultători și că tradițiile trăiesc atâta timp cât există oameni care se adună să le ducă mai departe.
Foto: Duc Nguyen / Pexels
