Cine străbate drumurile din sudul Transilvaniei observă repede un tipar al satelor: case aliniate strâns de-a lungul străzii, cu fronturi spre drum și porți mari de lemn, iar în mijloc, pe o mică înălțime, o biserică înconjurată de ziduri groase și turnuri de apărare. Orașele din zonă, de la Sibiu la Brașov și de la Sighișoara la Bistrița, au piețe medievale, case cu acoperișuri înalte și turnuri care purtau odinioară numele breslelor. Toate acestea sunt urmele unei comunități care a trăit aici aproape opt sute de ani: sașii transilvăneni.
Articolul de față spune povestea așezării sașilor în Transilvania: de unde au venit, de ce au fost chemați, ce privilegii au primit, cum s-au organizat și ce au construit. Este o istorie despre colonizare și adaptare, despre autonomie și solidaritate, dar și despre plecarea aproape completă a comunității în secolul al XX-lea și despre moștenirea care rămâne.
Cine au fost „oaspeții” chemați de regii Ungariei
La mijlocul secolului al XII-lea, regatul maghiar avea nevoie să populeze și să apere teritoriile din sudul și estul Transilvaniei, expuse atacurilor venite dinspre stepele răsăritene. Regele Géza al II-lea a invitat coloniști din vestul Europei, numiți în documentele vremii „hospites”, adică oaspeți. Aceștia proveneau din diferite regiuni ale spațiului german și din zonele învecinate, între care cele de pe Rin și Mosela sau din apropierea Flandrei și a Luxemburgului.
Denumirea de „sași” nu indică neapărat originea lor din Saxonia. Cancelaria regală maghiară folosea termenul „Saxones” într-un sens larg, pentru coloniștii germani în general, iar numele a rămas. Graiul săsesc transilvănean păstrează, de altfel, asemănări cu dialectele din regiunea Rinului și a Moselei, ceea ce sprijină ipotezele privind originea apuseană a primilor coloniști.
Oaspeții aduceau cu ei cunoștințe agricole, meșteșuguri și tradiții juridice proprii. În schimbul așezării pe pământuri noi, ei urmau să plătească taxe către coroană și să ofere soldați pentru apărarea regatului.
Primele așezări și drumul spre orașe
Primul nucleu important al colonizării a fost zona din jurul Sibiului, numită în documentele medievale „provincia Cibiniensis”. De aici, așezările s-au extins de-a lungul văilor Hârtibaciului, Târnavelor și Secașelor. Un al doilea centru s-a format în Țara Bârsei, în jurul Brașovului, unde pentru o scurtă perioadă, la începutul secolului al XIII-lea, regele a așezat Ordinul Cavalerilor Teutoni, înainte de a-i îndepărta. Un al treilea grup s-a stabilit în nord-est, în zona Bistriței.
Satele au fost organizate după un plan regulat, cu loturi alungite și case așezate una lângă alta. Unele dintre ele au crescut rapid datorită comerțului și meșteșugurilor, devenind orașe cu ziduri, piețe și drepturi de târg. Poziția lor, la capătul unor trecători spre Țara Românească și Moldova, le-a transformat în noduri ale schimburilor comerciale dintre Europa Centrală și Orient.
Invazia mongolă din 1241 a distrus multe așezări, dar a avut și un efect durabil: după ea, comunitățile au început să ridice fortificații din piatră, mai solide decât vechile palisade de lemn. Această preocupare pentru apărare va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale arhitecturii săsești.
Privilegiile din Andreanum și Pământul Crăiesc
În 1224, regele Andrei al II-lea a acordat sașilor din zona Sibiului o diplomă de privilegii, cunoscută sub numele de Andreanum sau Bula de aur a sașilor. Documentul le recunoștea dreptul de a forma o comunitate unitară, de a-și alege proprii judecători și preoți, de a folosi liber anumite păduri și ape și de a face comerț fără vamă în anumite condiții. În schimb, ei aveau obligația de a plăti o dare anuală și de a trimite oșteni în campaniile regale.
Teritoriul pe care se aplicau aceste privilegii a devenit cunoscut ca Pământul Crăiesc, adică pământ aflat direct sub autoritatea regelui, nu a vreunui nobil. Locuitorii săi erau oameni liberi, nu iobagi, o situație juridică excepțională pentru acea vreme. Pământul Crăiesc a fost împărțit în unități administrative numite scaune, fiecare cu reședința și conducerea lui.
Privilegiile au fost extinse treptat și asupra altor comunități săsești, iar ele au stat la baza unei autonomii care a durat, cu modificări, mai bine de șase secole.
Universitatea Săsească, o administrație proprie
De-a lungul Evului Mediu, scaunele și districtele săsești s-au unit într-o structură comună, recunoscută oficial la sfârșitul secolului al XV-lea, în timpul regelui Matia Corvin. Ea a primit numele de Universitatea Săsească, unde „universitate” înseamnă „comunitate” sau „totalitate”, nu instituție de învățământ. Sediul ei era la Sibiu, iar conducătorul purta titlul de comite al sașilor.
Universitatea Săsească avea atribuții legislative, judiciare și administrative. Ea a adoptat un statut juridic propriu, a gestionat bunuri comune și a reprezentat interesele sașilor în fața principilor și a împăraților. În cadrul Unio Trium Nationum, sașii au fost una dintre cele trei „națiuni” politice ale Transilvaniei, alături de nobilimea maghiară și de secui.
Această autonomie a durat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când reformele administrative din Regatul Ungariei au desființat vechile structuri. Bunurile Universității au fost transferate unei fundații care a sprijinit în continuare școlile și bisericile săsești.
Biserici, cetăți și Reforma
Credința a ocupat un loc central în viața sașilor. Inițial catolici, ei au trecut în secolul al XVI-lea la Reforma luterană, sub influența unor umaniști precum Johannes Honterus, care a activat la Brașov și a organizat acolo școala și tipografia. Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană a devenit, de atunci, instituția care a ținut comunitatea unită.
Amenințarea permanentă a incursiunilor a făcut ca multe sate să își transforme bisericile în adevărate cetăți. În jurul lor s-au ridicat ziduri, turnuri, drumuri de strajă și camere de provizii, în care fiecare familie își păstra alimentele pentru vremuri de asediu. Câteva dintre aceste sate cu biserici fortificate, precum Biertan, Viscri, Prejmer sau Valea Viilor, fac parte astăzi din patrimoniul mondial UNESCO.
În orașe, zidurile și turnurile erau întreținute și apărate de bresle, asociațiile meșteșugarilor. Fiecare breaslă avea în grijă o porțiune de zid sau un turn, ceea ce explică numele pe care unele dintre ele le poartă și astăzi.
Viața într-o comunitate săsească
Comunitățile săsești erau organizate după reguli stricte, dar solidare. Câteva instituții tradiționale explică felul în care funcționau:
- vecinătățile, asociații ale familiilor de pe aceeași stradă, care se ajutau la construcții, la înmormântări și la muncile grele;
- școala, adesea lângă biserică, frecventată de copii încă din secolele timpurii ale Reformei;
- frățiile și surorile de tineri, care organizau viața socială a tinerilor până la căsătorie;
- breslele, care reglementau meseriile, calitatea produselor și formarea ucenicilor.
Această organizare a contribuit la stabilitatea comunităților timp de secole și a lăsat urme în mentalitatea și în obiceiurile regiunii, inclusiv în satele în care sașii au conviețuit cu români și maghiari.
Casa săsească reflecta aceeași ordine. Clădirea de locuit, cu fațada îngustă spre stradă, era urmată de curte, de anexele gospodărești și, în spate, de șura care închidea perpendicular lotul. Porțile mari, adesea boltite, legau casele între ele, astfel încât strada părea un zid continuu. Duminica, întreaga comunitate se întâlnea la biserică, unde fiecare familie avea locul ei, iar după slujbă se discutau treburile satului.
Limba a fost un alt liant. Graiul săsesc, diferit de germana literară, s-a vorbit în familie și în sat, în timp ce germana standard era folosită în biserică, la școală și în documente. Mulți sași vorbeau, în plus, româna și maghiara, învățate din contactul zilnic cu vecinii.
Plecarea și moștenirea de astăzi
Secolul al XX-lea a adus schimbări dramatice. După Primul Război Mondial, reprezentanții sașilor s-au pronunțat, la Mediaș, în ianuarie 1919, pentru unirea Transilvaniei cu România, decizie care a urmat evenimentelor din toamna anului 1918, despre care poți citi în articolul despre Garda Națională Română din Transilvania în 1918. După al Doilea Război Mondial, mulți sași au fost deportați la muncă forțată în Uniunea Sovietică, iar în deceniile următoare emigrarea spre Germania s-a intensificat, culminând după 1990.
Astăzi, comunitatea săsească este mult mai mică, dar moștenirea ei este vizibilă la fiecare pas. Orașele istorice, bisericile fortificate, casele cu porți mari și grădinile ordonate atrag vizitatori din toată lumea. Multe dintre aceste locuri se află în orașe mici și în sate liniștite, al căror farmec este descris în articolul despre orășelele mici din Ardeal.
Fundații, asociații locale și voluntari lucrează la restaurarea bisericilor și a caselor, iar unii dintre sașii plecați revin vara în satele natale, la întâlniri ale comunităților. Moștenirea lor a devenit, astfel, parte din identitatea comună a Transilvaniei.
Povestea sașilor arată cum o comunitate venită de departe a putut deveni, în timp, una dintre pietrele de temelie ale unei regiuni. Fără ei, Transilvania nu ar avea orașele, cetățile și satele care o fac astăzi atât de recognoscibilă. A vizita aceste locuri cu știința trecutului lor înseamnă a vedea dincolo de ziduri și turnuri oamenii care le-au ridicat, generație după generație.
Foto: Dua'a Al-Amad / Pexels
